Încă din perioada precreştină, pe aceste meleaguri existau deja simboluri ce marcau ieşirea din iarnă şi bucuria iubirii şi a revenirii la viaţă a întregii naturi. Românii au considerat data de 24 februarie ca începutul sărbătorilor de Dragobete, simbolul iubirii. Si, fie că se numeşte Dragobete, sau în alte zone Dragomir, simbolul este acelaşi.
După legendă, el este fiul Babei Dochia. Iovan Dragobete reprezintă, în opoziţie cu baba Dochia, principiul pozitiv. El este purtătorul dragostei, al bunei dispoziţii, păstrând unele atribuţii ale lui Cupidon.
,,DRAGOBETELE – sărbătorit pe aceste meleaguri de milenii începând cu 24 februarie şi până la mijlocul lunii martie - reflectă pe tânărul surprins în taina purpurie a purităţii , în sfielnica chemare pentru o lume cu bucuriile şi durerile ei. El vibrează la aceste bucurii şi dureri aducând cu el legătura tainică cu Neamul şi Universul.
DRAGOBETELE este un tânăr – mire împodobit cu o mantie de raze ţesută din străfulgerarea de bucurie divină.” (Gh. Nistoroiu)
Sărbătoarea de Dragobete este considerată echivalentul românesc al sărbătorii Valentine`s Day, sau ziua Sfântului Valentin, sărbătoare a iubirii.
La 24 februarie este ziua lui Dragobete, numit şi Năvalnicul sau Logodnicul Păsărilor.
Considerat fiu al Babei Dochia, entitate magică asemănătoare lui Eros sau Cupidon, Dragobetele se diferenţiază de blajinul Sfânt Valentin din tradiţia catolică, fiind un bărbat chipeş, un neastâmpărat şi un năvalnic. Preluat de la vechii daci, unde Dragobetele era un peţitor şi un naş al animalelor, românii au transfigurat Dragobetele în protectorul iubirii celor care se întâlnesc în ziua de Dragobete, iubire care ţine tot anul, aşa cum şi păsările ,,se logodesc" în această zi.
În această zi satele româneşti răsunau de veselia tinerilor şi de zicala: Dragobetele sărută fetele. Sunt multe credinţele populare cu referire la Dragobete. Astfel, se spunea că cine participa la această sărbătoare avea să fie ferit de bolile anului, şi mai ales de febră, şi că Dragobetele îi ajută pe gospodari să aibă un an îmbelşugat. Îmbrăcaţi de sărbătoare, fetele şi flăcăii se întâlneau în faţa bisericii şi plecau să caute flori de primăvară, prin păduri şi lunci.
În sudul României, fetele se întorceau în sat alergând, obicei numit zburătorit, urmărite de câte un băiat căruia îi căzuse dragă. Dacă băiatul era iute de picior şi o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor. Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an, sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru comunitate pentru a afla ce nunţi se mai pregătesc pentru toamnă.
Nici oamenii mai în vârstă nu stăteau degeaba, ziua Dragobetelui fiind ziua în care trebuiau să aibă grijă de toate orătăniile din ogradă, dar şi de păsările cerului. În această zi nu se sacrificau animale, pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor. Femeile obişnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase tot anul.
Fetele mari strângeau de cu seară ultimele rămăşiţe de zăpadă, numită zăpada zânelor, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumuseţare şi pentru diferite descântece de dragoste.
O altă tradiţie spune că Dragobetele a fost transformat într-o buruiană, numită Năvalnic, de Maica Precistă, după ce nesăbuitul a îndrăznit să îi încurce şi ei cărările.
Tradiţia mai spune că, în această zi, când biserica creştină sărbătoreşte Aflarea Capului Sfântului Ioan, oamenii îşi întrerupeau toate muncile, curăţându-şi si aranjându-şi casa, pentru a-l întâmpina cum se cuvine pe zeul iubirii, care nu venea singur, ci însoţit de aşa-numitele zâne Dragostele, ce le şopteau vorbe de amor îndrăgostiţilor.
Fiecare avea grijă ca această zi să nu îi prindă fără pereche, ceea ce ar fi reprezentat un semn rău, prevestitor de singurătate pe întregul parcurs al anului, până la următoarea zi de Dragobete.
Prilej de bucurie şi bunăstare, Dragobetele reprezintă una dintre cele mai frumoase obiceiuri străvechi ale poporului român. Păcat însă că foarte mulţi i-au uitat semnificaţia şi au substituit-o cu sărbătoarea Sfântului Valentin, ce nu are nicio înrudire cu mitologia populară română. Însă românii care cunosc legenda lui Dragobete o celebrează pe 24 februarie a fiecărui an.