Unirea Principatelor Române cunoscută ca Mica Unire (Marea Unire fiind cea de la 1918) a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea și reprezintă unificarea vechilor state Moldova și Țara Românească. Unirea este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească.
Alexandru Ioan Cuza
Descendent dintr-o veche familie moldovenească
cu tradiţii revoluţionare, Alexandru I. Cuza
s-a născut la 20 martie 1820, la Bârlad,Moldova.
A
studiat la Iaşi şi Paris, s-a aflat in primele rânduri ale
Revoluţiei de la 1848. S-a făcut cunoscut cu ocazia divanurilor ad-hoc.
Alexandru Ioan Cuza a reuşit să facă din Principatele
Române un stat modern.
La 5
ianuarie, la Iaşi, Alexandru
Ioan Cuza este ales domn al Moldovei.
La 24 ianuarie, la Bucureşti, tot el este ales domn al Munteniei. Astfel românii, deşi
nu au călcat dorinţa marilor puteri de a avea două ţări cu doi domnitori, două
conduceri, două parlamente, profitând de absenţa precizării ca aceşti domnitori
trebuie să fie persoane diferite, au ales deliberat şi calculat pe unul şi
acelaşi domnitor, Alexandru Ioan Cuza,
care va efectua, de fapt, unirea
efectivă a Principatelor Române.
Domnia sa a durat numai 7 ani, de
la 1859 la 1866.
În anul 1862,
noul stat s-a numit România.
În timpul domniei, el a realizat reforma agrară in 1864, a organizat armata, învăţământul primar a devenit obligatoriu
şi gratuit, a înfiinţat Universităţile de la Iaşi şi Bucureşti, ţăranii
au fost împroprietăriţi cu pământ, finanţele au fost mai bine gospodărite şi
activitatea judecătorească a fost modernizată.
„De astăzi, voi sunteţi stapâni pe braţele
voastre,voi aveţi o părticică de
pământ proprietate şi moşie a voastră; de astăzi voi
aveţi o Patrie de iubit şi de apărat.”
Silit să renunţe la putere în 1866, a fost exilat şi a trăit la Viena şi Florenţa. A murit în 1873 la
Heidelberg (Germania),
dar a fost adus în ţară şi înmormântat la castelul familiei sale de la Ruginoasa (judeţul
Iaşi), apoi reînhumat la
Biserica ,,Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi.
Dincolo de frământările politice care au urmat şi de presiunile externe, din România lipseşte Transilvania, care abia în 1918 se va alătura Prinicpatelor, formând România.
Palatul domnitorului Alexandru Ioan Cuza
de la Ruginoasa
este un palat construit în stil neogotic în anul 1804,
care a aparţinut iniţial familiei Sturdza. Actualmente este muzeu memorial dedicat Domnului Unirii.
care a aparţinut iniţial familiei Sturdza. Actualmente este muzeu memorial dedicat Domnului Unirii.
Palatul Domnesc de la RUGINOASA- IASI - dupa
o ilustrata
In memoria marelui domnitor s-au inaltat
numeroase monumente istorice...
La 1 septembrie 1863 domnitorul Alexandru Ioan Cuza a
înmânat cel dintâi
drapel subunităţilor de geniu, înfiinţate
cu 4 ani în urmă. Cu acest prilej el
a făcut o urare cu mare răsunet în inimile tuturor românilor de atunci.
Ştiţi
ce cuvinte a rostit domnitorul Cuza la acea solemnitate ?
"Steagul este România! Acest pământ binecuvântat al patriei, stropit cu sângele străbunilor noştri, îmbelşugat cu sudoarea ţăranului şi a muncitorului român este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinţii şi copiii noştri. Steagul este simbolul devotamentului, credinţei, ordinii şi a disciplinei pe care o reprezintă oastea. Steagul este întotdeauna trecutul, prezentul şi viitorul ţării, întreaga istorie a României. Într-un cuvânt, steagul naţional reprezintă toate victoriile şi toate virtuţiile militare care se cuprind în cele două cuvinte dăltuite pe vulturii romani: onoare şi patrie."
Moș Ioan Roata și Unirea
de Ion Creangă
La 1857, pe când se ferbea Unirea în Iaşi, boierii
moldoveni liberali, ca de-alde Costache Hurmuzachi, M. Kogălniceanu şi alţii,
au găsit cu cale să cheme la Adunare şi câţiva ţărani fruntaşi, câte unul din
fiecare judeţ, spre a lua şi ei parte la facerea acestui măreţ şi nobil act
naţional. Cum au ajuns ţăranii în Iaşi, boierii au pus mână de la mână, de i-au
ferchezuit frumos şi i-au îmbrăcat la fel, cu cheburi albe şi cuşme nouă, de
se mirau ţăranii ce berechet i-a găsit. Apoi, se zice că i-ar fi dat pe sama
unuia dintre boieri să le ţie cuvânt, ca să-i facă a înţelege scopul chemării
lor la Iaşi.
— Oameni buni, ştiţi pentru ce sunteţi chemaţi aici,
între noi? zise boierul cu blândeţă.
— Vom şti, cucoane, dacă ni-ţi spune, răspunse cu sfială
un ţăran mai bătrân, scărpinându-se în cap.
— Apoi, iaca ce, oameni buni: de
sute de ani, două ţări surori, creştine şi megieşe, Moldova noastră şi Valahia
sau Ţara Muntenească, de care poate-ţi fi auzit vorbindu-se, se sfâşie şi se
mănâncă între dânsele, spre cumplita urgie şi peire a neamului românesc. Ţări
surori şi creştine, am zis, oameni buni; căci, precum ne închinăm noi,
moldovenii, aşa se închină şi fraţii noştri din Valahia. Statura, vorba, hrana,
îmbrăcămintea şi toate obiceiurile câte le avem noi le au întocmai şi fraţii
noştri munteni. Ţări megieşe, am zis, oameni buni; căci numai pârăuaşul Milcov,
ce trece pe la Focşani, le desparte. "Să-l secăm dar dintr-o sorbire"
şi să facem sfânta Unire, adică înfrăţirea dorită de strămoşii noştri, pe care
ei n-au putut s-o facă în imprejurarile grele de pe-atunci.
Moş Roată se duce şi vrea să ridice
bolovanul, dar nu poate.
— Ia du-te şi dumneta moş Vasile,
şi dumneta, bade Ilie, şi dumneta, bade Pandelachi.
În sfârşit, se duc ei vro
trei-patru ţărani, urnesc bolovanul din loc, îl ridică pe umere şi-l aduc lângă
boier.
— Ei, oameni buni, vedeţi? S-a dus
moş Ion şi n-a putut face treaba singur; dar când v-aţi mai dus câţiva
într-ajutor, treaba s-a făcut cu uşurinţă, greutatea n-a mai fost aceeaşi.
Povestea cântecului:
Unde-i unul nu-i
putere,
La nevoi şi la durere;
Unde-s mulţi, puterea creşte,
Şi duşmanul nu sporeşte.
La nevoi şi la durere;
Unde-s mulţi, puterea creşte,
Şi duşmanul nu sporeşte.
Aşa şi cu Unirea, oameni buni!
Credeţi dumnevoastră că, de-a ajuta Dumnezeu a se uni Moldova cu Valahia avem
să fim numai atâţia? Fraţii noştri din Transilvania, Bucovina, Basarabia şi cei
de peste Dunărea, din Macedonia şi de prin alte părţi ale lumii, numai să ne
vadă că trăim bine, şi ei se vor bucura şi ne vor iubi, de n-or mai îndrăzni
duşmanii, în vecii vecilor, a se lega de români. D-apoi fraţii noştri de sânge:
franţujii, italienii, spaniolii şi portughezii, ce aşteapt? La orice
întâmplare, Doamne fereşte, stau gata să-şi verse sângele pentru noi... Unirea
face puterea, oameni buni. Ei, acum cred c-aţi înţeles şi răsînţeles.
— Dă, cucoane, să nu vă fie cu
supărare, dar de la vorbă şi până la faptă este mare deosebire... Dumnevoastră,
ca fiecare boier, numai ne-aţi poruncit să aducem
bolovanul, d-ar n-aţi pus umărul împreună cu noi la adus, cum ne spuneaţi
dinioarea, că de-acum toţi au să ieie parte la sarcini: de la vlădică până la
opincă. Bine-ar fi dac-ar fi aşa, cucoane, că la războiu înapoi şi la pomană
năvală, parcă nu prea vine la socoteală... Iar de la bolovanul dumnevoastră am
înţeles aşa: că până acum noi, ţăranii, am dus fiecare câte-o peatră mai mare
sau mai mică pe umere; însă acum suntem chemaţi a purta împreună tot noi, opinca, o stâncă pe umerele noastre... Să dea
Domnul, cucoane, să fie altfel, că mie unuia, nu mi-a părč rău.
La aceste vorbe, ţăranii ceilalţi au
început a strânge din umere, a se uita lung unul la altul şi a zice:
— Ia, poate că şi Roată al nostru să
aibă dreptate!...
Iar boierul, luându-i înainte cu glume,
a înghiţit găluşca şi a tăcut molcum .
