Cele patru piersici

-după o poveste populară-

Un ţăran avea patru fii. Odată, el se gandi să-i încerce pe fiii săi. Aşa că, într-o dimineaţă, i-a chemat la el şi i-a dat fiecăruia câte o piersică frumoasă. Omul a plecat apoi la câmp, lăsându-i să-şi vadă de treburi şi să-şi împartă ziua cum cred ei de cuviinţă. Seara însă, când s-a întors, i-a chemat pe toţi patru şi l-a întrebat pe cel mai mare:
- Spune-mi, ce-ai făcut cu piersica ta ?
- Ce să fac, tătucă, am mâncat-o şi-ţi mulţumesc. A fost tare bună. apoi m-am gândit că ar fi tare bine să avem şi noi un astfel de pom, aşa că, am luat sâmburele, l-am plantat în spatele casei, am udat locul şi nădăjduiesc să crească acolo un piersic frumos şi roditor.
- Bine ai făcut, băiatul tatii, sunt sigur că tu o să ajungi un bun gospodar. Dar tu, îi zise celui de-al doilea, ce-ai făcut cu piersica ta ?
- Eu am mâncat-o. A fost atât de bună, coaptă şi fragedă ...
- Şi apoi ?
- Păi, am aruncat sâmburele şi m-am dus la mama să-i mai cer câteva, că tare bune erau.
- Fiule, zise atunci omul cu întristare în glas, ai grijă să nu ajungi un om lacom că „lăcomia strică omenia”. Dar ţie ţi-a plăcut piersica, a fost bună ? l-a întrebat ţăranul şi pe cel de-al treilea fiu al său.
- Nu ştiu.
- Cum nu ştii, da' ce-ai făcut cu ea ?
- Am vândut-o. M-am dus cu ea în târg şi am dat-o cu zece bani. Uite-i!
- Fiule, tu sigur o să ajungi mare negustor, dar ai grijă că nu toate sunt de vânzare în viaţă; mai ales, nu ceea ce ai primit de la părinţi.
În sfârşit, ţăranul l-a întrebat şi pe ultimul băiat, cel mai mic dintre toţi.
- Dar ţie ţi-a plăcut piersica ?
- Nici eu nu ştiu, tătucă.
- Cum, şi tu ai vândut-o ?
- Nu, tată. Eu m-am dus în vizită la prietenul meu de peste drum, care e bolnav, şi i-am dus-o lui. S-a bucurat mult pentru ea şi mi-a mulţumit din suflet.
Cu lacrimi în ochi, tatăl şi-a luat copilaşul pe genunchi şi i-a spus:
- Nu ştiu ce te vei face tu în viaţă, dar ştiu că, indiferent ce drum vei urma, vei fi un om bun şi asta e tot ce contează.

Ghetele cele noi

- poveste populară-

Într-un sat de munte trăia un om vestit pentru hărnicia sa. Dar, pe cât de muncitor era omul, pe atât de leneş era fiul său. Toată ziua ar fi stat degeaba şi tot nu s-ar fi plictisit. Numai ca, într-o după-amiază, se duse la tatăl său şi îi spuse:
- "Tată, am văzut pe uliţă nişte băieţi încălţaţi cu ghete noi, foarte frumoase. Aş vrea şi eu aşa ghete."
- "Măi băiete", i-a răspuns omul, "dacă ai munci şi tu cât de puţin, ţi-aş da banii, dar aşa, pe degeaba, zi şi tu, e drept?"
N-a mai spus nimic copilul, dar a plecat supărat. Tare şi-ar fi dorit asemenea ghete, aşa că, a doua zi, iar s-a dus să-i ceară bani tatalui său. Dar şi de data aceasta părintele l-a refuzat.
Când a venit şi a treia zi să-i ceara bani, tatăl i-a spus:
- "Uite, măi băiete, văd că nu mai scap de tine! Eu am treabă aici, în grădină. Dar, în pod, e o gramadă de grâu ce trebuie vânturat, că altfel se umezeşte şi se strică. Pune mâna pe lopată, vântură tu grâul şi, pe urmă, vino aici şi-ţi dau bani să-ţi cumperi ghetele. "
Băiatul n-a mai putut de bucurie. S-a urcat repede în podul casei, dar nu prea îl trăgea inima la muncă. Aşa că s-a culcat pe un braţ de fân, a tras un pui de somn, dupa care a alergat în curte, strigând:
- "Gata, tătucă, am vânturat tot grâul. Acum îmi dai banii?"
- "Nu!" - a răspuns omul categoric. "Ti-am spus să vânturi grâul, nu să pierzi vremea. Treci în pod şi fă ce ţi-am spus!"
A plecat iar băiatul, dar nu putea întelege de unde ştia tatăl că el nu vânturase grâul. Probabil că l-a surprins dormind şi nu l-a trezit, că altfel nu se poate... Aşa că, după ce s-a urcat iarăşi în podul casei, s-a pus la pânda în loc să aibă grijă de grâu. A stat el preţ de jumătate de ceas, cu ochii aţintiţi spre tatăl său, care muncea de zor în curte, şi, socotind el că-i de ajuns, se duse iarăşi în grădină.
- "Tată, am terminat toata treaba, n-a rămas bob de grâu neîntors. Acum îmi dai banii?"
- "Măi băiete, după ce că eşti leneş, mai eşti şi un mare mincinos. Nu ţi-e ruşine? Să ştii că, dacă nici de data asta nu te duci în pod şi nu faci treaba cum se cuvine, nu mai vezi nicio gheată. Ai înţeles?"
Când a văzut băiatul că altfel nu se mai poate, s-a urcat în pod, a pus mâna pe lopată şi a început să vânture grâul. Dar, cum a băgat lopata în grămadă, a găsit ascunsă în grâu o pereche de ghete noi, nouţe, exact aa cum îşi dorea el.

Crizantema

- poezie populară-

Crizantemă, dragă floare,
Nu ți-e frică de ninsoare?
- Nu mi-e frică, draga mea!
Mă pitesc uşor sub ea
Și-apoi ningă cât o vrea.

- Nu ți-e frică că din cer
Or să cadă flori de ger?
- Ba de ger îmi este frică,
Iar crivățul rău mă strică!
Dacă-ngheț eu mor îndată
Mă-ofilesc îndurerată...!
- Crizantemă, floare aleasă,
Vrei să vii la mine-n casă?
- Locul meu este afară,
De va fi iarna uşoară
Ne-ntâlnim la primăvară!

Boierul şi Păcală
-poveste populară românească-

Odată, Păcală stătea la marginea unei păduri. Deodată vede o trăsură venind spre el. Repede se scoală, ia un trunchi mare de copac, şi-l ridică drept în sus. În trăsură era boierul, cucoana şi vizitiul, care mâna caii. Boierul, văzând pe Păcală, spuse vizitiului să oprească trăsura:
- Bună ziua!
Păcală răspunde:
Mulţămim!
Dar ce faci aici?
- D-apoi, cucoane, ia, am pus şi eu lemnul ista să se hodinească olecuţă, că apoi îl duc acasă. Da' dumneavoastră unde vă duceţi?
- Eu am auzit de unul Păcală, care păcăleşte oamenii, şi mă duc să-l găsesc, să mă păcălească şi pe mine.
Păcală îi zice boierului:
- Nu te mai duce, cucoane, că eu sunt Păcală. Dar acum nu pot să vă păcălesc, că am uitat păcălitorul acasă.Daţi-vă jos din trăsură, să-mi aduc păcălitorul. Dumneavoastră, cucoane, ţineţi lemnul ista bine, să nu se clatine, că eu vin îndată.
Când boierul ţinea cât putea trunchiul să nu se clatine, Păcală se sui în trăsură şi plecă. Se face noapte, şi Păcală nu mai vine. Stau aşa toată noaptea şi a doua zi după-amiaza.
Numai ce trece un om.
- Bună ziua! zice omul.
- Bună ziua! îi răspunde boierul.
- Dar de ce staţi dumneavoastră acolea?
- Aşteptăm să vină Păcală de-acasă cu păcălitorul, să ne păcălească. Mi-a spus că vine degrabă cu trăsura, şi nu mai vine.
Atunci omul spune boierului:
- D-apoi, cucoane, nu-i destulă păcăleală asta, că s-a dus cu trăsură şi cu cai cu tot?
Şi aşa rămase boierul păcălit şi fără trăsură.

Floarea roșie

Într-o zi un băieţel s-a dus la şcoală. Băieţelul era mic, iar şcoala era mare. Într-o dimineaţă când baieţelul se afla în clasă, profesoara le-a spus copiilor:
- Astăzi o să facem un desen.
“Grozav", a spus băieţelul, căci îi plăcea foarte mult să deseneze. Ştia să deseneze o mulţime de lucruri: lei şi tigri, pui şi vaci, trenuleţe şi vapoare. Şi şi-a scos cutiuţa cu creioane colorate şi a început să deseneze...
Dar profesoara a zis:
- Aşteptaţi! Nu începeţi înca!.
Şi a aşteptat pâna cand i s-a părut că toţi copiii sunt pregatiţi.
- Acum o sa desenam o floare, a zis profesoara.
“Grozav" s-a gândit baieţelul, căci îi plaăcea să deseneze flori. Şi a început să deseneze flori frumoase, şi le-a colorat în roz, portocaliu, albastru.
Dar profesoara le-a zis copiilor:
- Aşteptaţi, vă voi arăta eu cum să coloraţi. Şi a desenat o floare roşie cu o tulpină verde.
- Acum puteţi începe! a zis profesoara.
Băieţelul a privit floarea profesoarei, apoi s-a uitat la floarea sa. A lui era mai frumoasă decât a profesoarei; dar n-a spus nimic. A întors doar pagina şi a desenat o floare ca cea a profesoarei... Era roşie, cu o tulpina verde.
Într-o altă zi, când baieţelul intrase în clasă prin uşa din curte, profesoara le-a spus copiilor:
- Astăzi o sa facem ceva din argilă.
"Grozav", a spus băieţelul, căci îi plăcea să lucreze cu argila. Ştia să facă tot felul de lucruri din argilă: şerpi şi oameni de zăpadă, elefanţi şi camioane. Dar a aşteptat pâna ce toţi copiii au fost gata.
- Acum o să facem o farfurie, a zis profesoara.
"Grozav", s-a gândit băieţelul, căci îi plăcea să facă farfurii de toate formele şi mărimile. Şi a început să facă farfurii de toate formele şi mărimile. Dar profesoara le-a spus copiilor:
- Aşteptaţi, vă arat eu cum se face!. Şi le-a arătat cum să facă o farfurie adâncă.
- Aşa! Acum puteţi începe!, a zis profesoara.
Băieţelul s-a uitat la farfuria profesoarei şi apoi la ale sale. Îi plăceau mai mult farfuriile lui, decât farfuria adânca a profesoarei. Dar n-a spus nici un cuvânt. Şi-a transformat farfuriile lui într-o bila mare de argilă din care a făcut o farfurie adâncă şi mare ca cea făcută de profesoară. Şi foarte curând baieţelul a învăţat să aştepte şi să privească şi să faca lucruri ca cele făcute de profesoară, şi foarte curând n-a mai făcut nimic de unul singur.
Şi s-a întâmplat într-o zi ca băieţelul şi familia lui s-au mutat într-o altă casă, într-un alt oraş.
Şi băieţelul a trebuit să meargă la şcoală. Trebuia să urce nişte trepte înalte şi să meargă de-a lungul unui coridor lung pâna ajungea în clasa lui.
În prima zi de scoală profesoara le-a zis copiilor:
- Astăzi o să facem un desen!.
"Grozav", a zis băieţelul, şi a aşteptat să-i spună profesoara ce să faca... Dar ea n-a zis nimic. S-a plimbat prin clasă. Când a ajuns lânga băieţel i-a spus:
- Tu nu vrei să desenezi?.
- Ba da! a zis băieţelul.
- Ce desen facem?
- Nu ştiu pâna nu-l faci, a zis profesoara.
- Cum să-l fac? zise băieţelul.
- Cum îţi place ţie! raspunse ea.
- Să-l colorez cum vreau eu? a mai întrebat băieţelul.
- Cum vrei tu! a fost răspunsul ei.Dacă toţi aţi face acelşi desen , şi l-aţi colora la fel de unde aş sti care este desenul fiecăruia?
- Nu ştiu! zise băieţelul.
Şi a început să deseneze o floare roşie cu o tulpină verde...

Cel mai bun fiu

        Într-un sat din câmpie, s-au întâlnit la fântână trei femei. Două dintre ele nu încetau să-şi laude băieţii. Cea de-a treia, însă, nu spunea nimic, cu toate că avea şi ea un băiat de care nu s-ar fi putut plânge. Au luat cele trei femei câte o găleată cu apă şi au plecat împreună înapoi, spre casă. Pe drum, s-au întâlnit cu cei trei copii, care se jucau într-o livadă.
       - Ia uite-l pe-al meu, a zis prima femeie. E aşa de puternic!
     - Dar al meu, zise şi a doua, e priceput la toate.
       Nici de această dată, cea de-a treia femeie nu a spus nimic.   Însă copilul ei, văzându-şi mama, s-a grăbit să vină şi să ia găleata. Ceilalţi doi băieţi au început să râdă şi au rămas să se joace mai departe.
      Acum se vedea adevărul. Cea de a treia femeie, din modestie, nu se lăuda cu feciorul său, dar în locul ei vorbeau faptele.