Povestiri cu tâlc...

POVESTIRI  CU  TÂLC

        

Leul   şi  şoarecele

             Leul adormise . Un şoricel trecu în fugă peste el . Leul se trezi şi îl prinse pe şoricel . Acesta începu să se roage de dânsul să-i dea drumul , spunând :

-          Dacă ai să mă laşi cu zile , am să-ţi fac şi eu un bine cândva !

-          Cum  poate un şoricel atât de mic să-mi facă un bine ? râse leul .

Totuşi , îl lăsă  să plece .

Peste ceva vreme , nişte vânători au prins leul şi l-au legat cu o funie de un pom . Auzind răgetele leului , şoricelul veni îndată , roase funia şi îi spuse :

 -    Îţi  aminteşti cum ai râs de mine fiindcă nu credeai că am să-ţi pot face şi eu  

un bine ? Acum vezi şi singur : chiar şi  de la un şoricel poţi trage uneori foloase .

( Lev  Tolstoi – „ Leul  şi şoarecele”)

                                          Povestea crocodilului care plânge

                                                                      de Vladimir Colin

Un crocodil şedea odată pe malul unei ape şi plângea, plângea cu lacrimi de crocodil.
- Vai, vai, cât de rău îmi pare! Vai, vai, sunt nemângâiat!
- Ce-ai păţit, crocodilule? întrebă o căprioară. De ce plângi?
Crocodilul îşi clătină capul şi strigă cu durere:
- Cum să nu plâng, cum să nu plâng dacă am înghiţit adineauri un explorator, cu puşcă şi raniţă,  cu tot?
Căprioara, care nu-l avea la inimă pe crocodil, râse bucuroasă:
- Aha! Te râcâie puşca pe gâtlej, aşa-i?
- Da’ de unde! gemu crocodilul. Nu pricepi nimic!... Ce puşcă? Mă doare inima, inima mă doare când mă gândesc la bietul explorator pe care l-am înghiţit... Un om atât de îndrăzneţ! Un bărbat voinic, care cunoştea toate pădurile sălbatice, toate cotloanele pământului... Ce nenorocire! Ce nenorocire! Cum am putut eu să-l înghit, cu puşcă şi raniţă cu tot? Sunt un ticălos, un nelegiuit... N-am să-mi iert fapta asta cât oi trăi!
Şi plângea, plângea crocodilul, plângea cu lacrimi de crocodil
Căprioara, care se ţinuse departe, se apropie de crocodil, dacă-i văzu durerea, încercă să-l mângâie:
- Dragă crocodilule, spuse ea, dacă ai şti cât sunt de fericită că te-aud vorbind aşa... Văd că-ţi pare rău...
- Rău! Rău! strigă crocodilul. Dar vino mai aproape, că nu te aud prea bine... Căprioara se apropie.
- Bietul explorator! grăi ea. L-ai înghiţit, deşi nu ţi-a făcut nimic... Dar de azi înainte n-ai să mai înghiţi exploratori, nu-i aşa?
- Nu! Nu! strigă crocodilul. Cum o să mai fac una ca asta? Mai degrabă am să încep să pasc iarbă, ca tine...
- Dragul meu! şopti înduioşată căprioara.
- Da, da! Am să pasc iarbă, spuse din nou crocodilul. Numai că...
- Ce e?
- Numai că nu ştiu care iarbă e sănătoasă şi care otrăvitoare. Ar fi păcat să mor otrăvit în floarea vârstei. Nu crezi?
Căprioara râse şi-l linişti pe dată:
- Asta să-ţi fie grija! O să mergem la păscut împreună şi o să-ţi arăt eu ierburile dulci, acrişoare sau amare...
- Nu, nu, nu vreau amare! strigă crocodilul. Arată-mi ierburile dulci, cele mai dulci cu putinţă... Uite, iarba asta de lângă mine e dulce? Aş vrea să pasc îndată. Ard de dorinţa de a paşte mai degrabă...
Căprioara se apropie de crocodil, se aplecă să vadă iarba cu pricina şi în clipa aceea crocodilul căscă o gură cât o şură şi-o înghiţi cu corniţe cu tot.
- Proasto! mârâi el apoi. Auzi, iarbă dulce... Păi tu ai carnea mai dulce decât orice iarbă, aproape tot atât de dulce ca cea a exploratorului de adineauri! Ha – ha, dar bine am mai mâncat azi.
Un papagal, care văzuse din vârful unui copac tot ce se întâmplase, clătină din cap şi strigă:
- Să afle toată pădurea ce păţeşte căprioara care crede în lacrimile unui crocodil!
Şi a aflat toată pădurea, şi de atunci i s-a cam înfundat crocodilului, care a venit plângând la prietenul meu care scrie toate poveştile pentru copii şi, tot plângând, i-a povestit cele întâmplate. Numai că prietenul meu l-a dat pe uşă afară, şi, pe cuvântul meu, bine a făcut!