O mare si
frumoasa prietenie
dupa Dumitru Almas
Unul se
numeşte Ion Creangă, iar celălalt, Mihai Eminescu. Şi cred că o să-i tineţi
minte pentru că Ion Creangă a scris o poveste minunată, plină de haz, cu Harap-
Alb, cu Gerilă, cu Flămânzilă, cu Pasări-Lăţi –Lungilă; tot el a povestit multe
întâmplări pline de năzdrăvenii deosebit de vesele, ori duioase din vremea
copilăriei şi a tinereţii lui. Mihai Eminescu a scris şi el o poveste
incântătoare cu „ Făt Frumos din Lacrimă”; dar mai ales a alcătuit poezii
neintrecut de frumoase. Aceşti doi mari scriitori au fost foarte buni prieteni.
Se sfătuiau împreună, îşi citeau unul altuia poveştile ori poeziile, discutau
despre cărţile citite şi despre câte se intâmplă în lume. Se iubeau şi se respectau cum nu se mai află.
Ceasuri întregi le petreceau împreună,
tot vorbind şi sfătuind.
Că aşa-i prietenia: te simţi
foarte bine când ai prietenul aproape şi poţi schimba cu el o vorbă, despre un
gând ori o simţire de-a ta, îi poţi asculta bucuriile şi durerile lui sau poţi
face împreună cu el, planuri despre ziua de maine şi-l poţi ajuta cum te ajută
el pe tine, când ai vreun necaz ori vreo amărăciune.
Între dânşii,
Eminescu şi Creangă îsi spuneau „bădiţă”, aşa ca o dezmierdare : „ Badiţă
Ioane”, „ Bădiţă Mihai”.
Bădiţa Ion
era om voinic, corpolent cu ochi pătrunzători, deosebit de vioi, de ageri;
purta barbă, iar părul îi era des şi cam aspru; vorba lui era toată plină de
tâlc, de înţelesuri adânci şi adesea încărcate de haz, chiar atunci când
povestea lucruri nu prea vesele. Ştia de minune să facă haz de necaz. Era ceea
ce se cheamă un povestitor iscusit, fără pereche de iscusit. În preajma lui nu
ţi se ura niciodată. Să tot stai şi să-l asculţi cum depăna firul celor mai
minunate şi năstruşnice poveşti şi povestiri. Potrivea aşa de bine vorbele,
incât tot ce spunea despre împăraţi, despre Feţi Frumoşi, Ilene Cosânzene ori
zmei paralei parea aievea. Îi şi vedeai trecând prin faţa ta.
Eminescu,
Badiţa Mihai, avea o cu totul altă fire: era mai tăcut, mai gânditor şi, de
multe ori, chiar trist. Frumos cum rar se află: smead la faţă, cu păr negru,
bogat, cu ochi mari, adânci, melancolici şi cu zâmbet bun, cu glas plăcut ,
melodios, cald şi blând, cumpănit, mângâios, când vorbea despre lucruri
frumoase şi furtunos când povestea fapte săvârşite de oameni răi şi netrebnici.
Amândoi
aceşti scriitori s-au născut la ţară. Creangă în satul Humuleşti de lângă Târgu
Neamţ, Eminescu în Ipoteşti lângă Botoşani.
Au umblat ei
mult în plimbare prin sate, pe dealuri prin frig. Au urcat chiar la Cetatea
Neamţ, aşa după cum s-au scăldat în Ozana râul cel limpede care trece prin
satul Humuleşti.
Seara,
întorşi acasă s-au aşezat pe prispă şi au urmat neîntreruptele lor povestiri.
Sora lui Creangă le-a adus câte o strachină de lapte cu mămăliguţă caldă şi i-a
poftit să ospăteze, zicându-le: „ mâine o să vă tai câte un pui şi o să vi-l
frig la frigare cu mujdei de usturoi”... Când au terminat ospăţul amurgea, zarea
dinspre asfinţit lucea portocalie şi roşie. Vaca rumega liniştită în ocol. Găinile
se culcaseră sub pătul,rândunelele şopteau câte un ciripit către puişorii din
cuib. Pe drum trecea arareori câte un om întârziat în câmp. Stelele începeau să
licărească pe bolta înaltă a cerului, ca nişte scâteiuţe de aur.
Învăluite în
frumuseţea firii cuprins de duioşirea amintirilor, Creangă a îndreptat
povestirea spre întâmplări din viaţa lui zicând: „ nu ştiu alţii cum sunt, dar
eu, când mă gandesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti,
la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau
mâţele jucându-se cu ei, iar prichiciul vetrei cel humuit de care mă ţineam
când începusem a merge copăcel , la cuptiorul pe care mă ascundeam, când ne
jucam noi băieţii de-a mijoarca şi la alte jocuri şi jucării, pline de hazul şi
farmecul copilăresc , parcă îmi saltă şi acum inima de bucurie! Şi , Doamne,
frumos era pe atunci: căci şi părinţii şi fraţii şi surorile îmi erau sănătoşi,
şi casa ne era îndestulată, şi copiii şi copilele megieşilor erau de-a pururea
în petrecere cu noi, şi toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de
parcă era toată lumea a mea.Şi eu eram vesel ca vremea cea bună şi şturlubatic
şi copilăros ca vântul în tulburarea sa. Şi mama, care era vestită pentru
năzdrăvăniile sale, îmi zicea cu zâmbet uneori, când începea a se ivi soarele
dintre nori după o ploaie îndelungată: <> Şi vremea se
îndrepta după râsul meu.”
Eminescu îl
asculta vrăjit. Când Creangă a terminat vorba el a zis cu hotărâre: „Bădiţă Ioane, mă supăr tare pe matale, dacă nu scrii aceste
amintiri. Ele ar putea alcătui cea mai atrăgătoare carte de povestiri în limba
română, s-o citească şi cei mici şi cei mari.”
Ascultând
sfatul prietenului său drag şi al altora, Ion Creangă a scris minunatele sale „Amintiri din
copilărie.”
Nu peste
multă vreme, Mihai Eminescu l-a invitat pe Ion Creangă la casa părintească din
Ipoteşti:
„Să vezi,
Bădiţă Ioane, că şi la mine în sat sunt frumuseţi vrednice de admirat.”
Şi în adevar
poetul a avut dreptate. Povestitorul, bădiţa Ion, a văzut multe pe dealurile
Ipoteştilor: satul cu case bine
construite, livezi, iazuri bogate în peşte şi raci, râu cu multe izvoare,
păduri de fag şi plop, tei înfloriţi şi stoluri de păsări cântătoare. Înserarea
i-a prins într-un pâlc de pădure, stând jos pe iarbă şi povestind, ca de obicei.
Mai ales guralivul bădiţa Ion povestea. Eminescu îl asculta zâmbind,
uitându-se, din când în când, după câte o pasăre, după câte o floare picurată
de rouă, spre locul de unde murmura izvorul, ori spre cerul pe care înfloreau
stelele şi răsărea luna. Când Ion
Creangă a terminat o povestire hazlie, cum numai el ştia să ticluiască,
Eminescu a râs cu mare poftă.Apoi, între dânşii s- a lăsat un moment de tăcere.
În toată împrejurimea se stăpânea liniştea şi pacea.Era rândul bădiţei Mihai să
povestească, aşa cum obişnuiau ori de câte ori se aflau împreună.După mai multe clipe de tăcere, Eminescu a grăit
încet şi rar, măsurat, ca o mărturisire de taină, dar descriind, poetic, ceea
ce se petrecea în jurul lor,în acea fermecătoare înserare de vară:,,Somnorase pasarele,,
„Bădiţă Mihai, te rog, mai spune odată poezia
asta, s-o învăţ şi eu”, a zis Ion Creangă.
După ce a
ascultat şi a şoptit şi el o dată cu Eminescu, bădiţa Ion s-a ridicat de jos şi
şi-a îmbrăţişat prietenul:„ Minunat! Eşti un poet genial, bădiţă Mihai!”
„Nu ştiu cum
sunt eu, dar ştiu că mata, bădiţă Ioane, eşti un povestitor fără pereche.”
Noi românii, care ne desfătăm
de mai bine de un veac, cu cele scrise de Ion Creangă şi Mihai Eminescu, spunem
că amândoi au avut dreptate.