15 IANUARIE 1850-15 IUNIE 1889
La 15 ianuarie 2015 se împlinesc 165 de ani de la naşterea poetului Mihai Eminescu
MOTTO:
El de-a pururi
străluceşte,
Marele Luceafăr blând,
Inima ce dăruieşte
Neamului un veşnic cânt.
El e vers urcat pe culme,
Stihuit din foc nestins,
Călător etern prin lume,
Univers de neatins.
(Petre G. Nicolae)
Se naşte la Botosani , fiind al şaptelea din unsprezece
copii zămisliţi de
Gheorghe si Raluca Eminovici.
Este botezat la
Biserica Uspenia, aflată aproape de casa
natală, din centrul oraşului.
Între 1850-1856
Mihai îşi petrece copilăria la Botoşani şi, desigur, călătoreşte în trăsura
părinţilor la moşia Durneşti, spre Prut, luată în arendă, la Agafton, Bucecea,
Catama-reşti, Cucorani etc.
Are parte între
anii 1856-1858 de o copilărie de farmec la Ipoteşti, alături de ceilalţi fraţi ai săi. Familia Eminovici, care cumparăse moşia cu 4000 de galbeni, darâmă
casa batrâneasca si ridică un conac nou.
Învaţă primii doi
ani de clase primare în Ipoteşti (1858-1860), apoi tatăl său îl duce la
Cernăuţi unde mai face două clase la şcoala Greco- Orientală a lui Aron Pumnul,
bun prieten cu Gheorghe Eminovici şi profesor în acelaşi timp.Mai târziu Mihai
va lucra la biblioteca marelui dascăl Aron Pumnul.
Debutează ca poet cu faimoasa poezie “LA MORMÂNTUL LUI
ARON PUMNUL, dedicată morţii acestuia , impresionând cu talentul său
inegalabil.Îşi schimbă apoi numele în Eminescu şi aşa va fi cunoscut de
următoarele generaţii.
În anul 1869 merge la studii în Viena şi Berlin, dar se
întoarce în ţară şi în anul 1874 este numit director al Bibliotecii
Universitare din Iaşi, iar în anul 1875 devine revizor şcolar şi îl cunoaşte pe
Ion Creangă cu care rămâne bun prieten pentru tot restul vieţii sale.
Lucrează la diferite ziare şi reviste în care îşi publică
şi poeziile .Scrie şi proză, dar rămâne faimos pentru deosebitele sale poezii,
fiind numit LUCEAFĂRUL POEZIEI ROMÂNEŞTI.
Poeziile sale deveneau repede cunoscute , în special de
către tineri.Au fost traduse şi în alte limbi , ca dovadă a valorii sale incontestabile
.
În anul 1866 se îmbolnăveşte şi se internează la un sanatoriu,
apoi ajutat financiar de prieteni, merge în străinătate şi continuă să scrie în
ciuda bolii, care îi provoacă moartea în 15 iunie 1899 , la frageda vârstă de
39 de ani. Este
înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucuresti la umbra unui tei .
În total poetul a dat
peste 800 de pagini de poezie, dintre care a publicat doar o pătrime în timpul
vieţii.
În timpul vieţii a publicat un singur volum de Poesii, îngrijit de criticul Titu
Maiorescu.
Capodopera lui Eminescu
este poemul Luceafărul, ilustrând ideea că geniul nu are moarte, dar nici
noroc.
POEZIEI
ROMÂNEŞTI
SOMNOROASE PĂSĂRELE
“Trece lebăda pe ape
Între trestii să se culce -
Fie-ţi îngerii aproape,
Somnul dulce!”
Între trestii să se culce -
Fie-ţi îngerii aproape,
Somnul dulce!”
CE-ŢI DORESC EU ŢIE, DULCE ROMÂNIE
“Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.”
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.”
LA MORMÂNTUL LUI ARON PUMNUL
“Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,
Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta;
C-acuma din pleiada-ţi auroasă şi senină
Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină,
Se stinse-o dalbă stea!”
Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta;
C-acuma din pleiada-ţi auroasă şi senină
Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină,
Se stinse-o dalbă stea!”
FREAMĂT DE CODRU
Tresărind scânteie lacul
Şi se leagănă sub soare;
Eu, privindu-l din pădure,
Las aleanul să mă fure
Şi ascult de la răcoare
Pitpalacul.
Şi se leagănă sub soare;
Eu, privindu-l din pădure,
Las aleanul să mă fure
Şi ascult de la răcoare
Pitpalacul.
O, MAMĂ…”O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi
Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;
Deasupra criptei negre a sfântului mormânt
Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt,
Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău...
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.”
FĂT-FRUMOS DIN TEI
“În mijloc de codru-ajunse
Lângă teiul nalt şi vechi,
Unde-izvorul cel în vrajă
Sună dulce în urechi.
De murmur duios de ape
Ea trezită-atunci tresare,
Vede-un tânăr, ce alături
Pe-un cal negru stă călare.”
Lângă teiul nalt şi vechi,
Unde-izvorul cel în vrajă
Sună dulce în urechi.
De murmur duios de ape
Ea trezită-atunci tresare,
Vede-un tânăr, ce alături
Pe-un cal negru stă călare.”
FĂT-FRUMOS
DIN LACRIMĂ (fragment)
„Trecu o
lună, trecură două, trecură nouă, şi împărăteasa făcu un fecior alb ca spuma
laptelui, cu părul bălai ca razele lunii.
Împăratul surâse, soarele surâse şi el în înfocata lui împărăţie, chiar
stătu pe loc, încât trei zile n-a fost noapte, ci numai senin şi veselie, —
vinul curgea din butii sparte şi chiotele despicau bolta cerului.
Şi-i puse mama numele: Făt-Frumos din lacrimă. Şi crescu şi se făcu mare ca
brazii codrilor. Creştea într-o lună cât alţii într-un an.
Când era destul de mare, puse să-i facă un buzdugan de fier, îl aruncă în
sus de despică bolta cerului, îl prinse pe degetul cel mic şi buzduganul se
rupse-n două. Atunci puse să-i facă altul mai greu -îl aruncă în sus aproape de
palatul de nori al lunii; căzând din nori, nu se rupse de degetul voinicului.”
Mai am un singur dor
Mai am un
singur dor:
În liniştea serii
Să mă lăsaţi să mor
La marginea mării;
Să-mi fie somnul lin
Şi codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Să am un cer senin.
Nu-mi trebuie flamuri,
Nu voi sicriu bogat,
Ci-mi împletiţi un pat
Din tinere ramuri.
Şi nime-n urma mea
Nu-mi plângă la creştet,
Doar toamna glas să dea
Frunzişului veşted.
În liniştea serii
Să mă lăsaţi să mor
La marginea mării;
Să-mi fie somnul lin
Şi codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Să am un cer senin.
Nu-mi trebuie flamuri,
Nu voi sicriu bogat,
Ci-mi împletiţi un pat
Din tinere ramuri.
Şi nime-n urma mea
Nu-mi plângă la creştet,
Doar toamna glas să dea
Frunzişului veşted.
Pe când cu
zgomot cad
Izvoarele-ntruna,
Alunece luna
Prin vârfuri lungi de brad.
Pătrunză talanga
Al serii rece vânt,
Deasupră-mi teiul sfânt
Să-şi scuture creanga.
Cum n-oi mai fi pribeag
De-atunci înainte,
M-or troieni cu drag
Aduceri aminte.
Luceferi, ce răsar
Din umbră de cetini,
Fiindu-mi prieteni,
O să-mi zâmbească iar.
Va geme de patemi
Al mării aspru cânt...
Ci eu voi fi pământ
În singurătate-mï.
Izvoarele-ntruna,
Alunece luna
Prin vârfuri lungi de brad.
Pătrunză talanga
Al serii rece vânt,
Deasupră-mi teiul sfânt
Să-şi scuture creanga.
Cum n-oi mai fi pribeag
De-atunci înainte,
M-or troieni cu drag
Aduceri aminte.
Luceferi, ce răsar
Din umbră de cetini,
Fiindu-mi prieteni,
O să-mi zâmbească iar.
Va geme de patemi
Al mării aspru cânt...
Ci eu voi fi pământ
În singurătate-mï.
" Prin creația sa, Mihai Eminescu,
rămâne într-adevăr cel mai mare poet al neamului"pe care l-a ivit și-l va
ivi vreodată, poate pământul românesc" . (George Călinescu)
